Saeculum27_ok.p65

Cimitirul Buna-Vestire a apãrut în 1936 ºi, din mo- viziune generalã în care, aºa cum s-a observat, fantas- tive probabil comerciale, autorul a acceptat sugestia ticul se uneºte cu liricul ºi metafizicul. Sensul acestei editorului de a-l subintitula „roman“. Mai târziu, în ediþia satire swiftiene nu-i, apoi, atât de îmbrobodit în fraze încât de Scrieri (vol. 10, 1965), mai aproape de stilul ºi sã nu fie înþeles la lecturã. Dacã i-am putea reproºa ceva substanþa operei, „poem“. De un poem nu poate fi, totuºi, autorului ar fi, dimpotrivã, excesul în caricaturã, acumu- vorba decât în sens general. Sensul cã orice creaþie, larea de cruzimi verbale, îngroºarea liniilor în portret. Este indiferent de clasificãrile stabilite de esteticã, este o limpede, E. Lovinescu nu foloseºte, în acest caz, instru- proiecþie individualã, un act liric, o confesiune directã sau mentul critic cel mai potrivit pentru a judeca o prozã care indirectã, deci un poem. Pornind de la aceastã înþelegere a genurilor literare, E. Lovinescu folosea terminologia reto- ricii clasice, vorbind, între altele, de „poezia epicã urbanã“, Revenind la structura „poemului“, trebuie precizat cã este vorba de 68 de tablete, în bunã parte autonome, Realitatea este cã Cimitirul Buna-Vestire nu-i un opera unui caligraf impecabil ºi vizionar. Fiecare tabletã veritabil poem, nu-i nici un roman, cum l-au socotit mai este, în sine, o micã, admirabilã capodoperã de limbã ºi toþi criticii vremii. G. Cãlinescu îºi dã seama de aceastã de fantezie neagrã. Când le citeºti la rând, observi cã inadvertenþã ºi numeºte cartea (în Istoria literaturii tema naratorului trece de la o tabletã la alta, asociind române) un basm „în parte satiric, în parte serios vizio- imaginaþia pamfletarului, inspirat ºi necruþãtor, cu subti- nar“. Mai înainte, în cronica din „Adevãrul literar ºi artis- litãþile caligrafului desãvârºit. Din acest punct de vedere, tic“ (31 mai 1936), vorbise ºi el de „un roman satiric“. Alþi cartea este o capodoperã de stil, în sensul pe care Flaubert comentatori nu se aratã preocupaþi de identitatea retoricã îl dãdea termenului: „Stilul este atât sub cuvinte, cât ºi a scrierii. Vladimir Streinu examineazã lirismul fundamen- în cuvinte; este atât sufletul cât ºi carnea unei opere“.
tal, înfrãþit cu „satira de îndoitã derivaþie“ ºi prelungirea ei Deosebirea dintre cei doi scriitori este, totuºi, esenþialã.
în fantastic, ceea ce este exact. Pompiliu Constantinescu, Flaubert este de pãrere cã un prozator nu are dreptul de atent ca întotdeauna la subtilitãþile creaþiei, îl socoteºte a-ºi da pãrerea despre lucruri, el trebuie sã imite vocaþia „cel mai frumos roman fantastic din literatura românã“ lui Dumnezeu, adicã aceea de a face ºi de a tãcea.
(„Vremea“, 21 iunie 1936) ºi remarcã ºarja grandioasã ºi Arghezi, dimpotrivã, nu tace în frazã ºi nu-ºi ignorã, nici apocalipticã, „frenezia aproape carnalã“ a limbajului, „sar- un moment, personajele. Se nãpusteºte pur ºi simplu casmul swiftian“… În fine, Eugen Ionescu, demolator asupra lor cu un potop de cuvinte trecute, cum va spune constant al poeziei argheziene, îºi schimbã pãrerea când el în alt loc, prin sticlã pisatã îmbibatã cu otrãvuri fine.
este vorba de prozã ºi laudã romanul de atmosferã fan- Aleg la întâmplare o scenã pe care, de regulã, prozatorii tasticã, numindu-l, cu o intuiþie sigurã, „un pamflet spiri- o înfãþiºeazã în nuanþe tragice: scena incinerãrii unui cadavru. Cadavrul unui dregãtor care cântãreºte „o tonã Cronica tânãrului rebel al criticii este, în epocã, printre de slãnini împletite“. Ce urmeazã este un coºmar transcris cele mai aproape de substanþa acestei epoci vizionare.
în maniera unui sarcasm într-adevãr swiftian: „Violenþa Dacã pânã acum Arghezi nu întruchipa decât mitul (nega- ºi înjurãtura sunt rugãciunile din urmã, pe care nu le-a tiv) al versificatorului retoric, autoritar ºi antipatic, Arghezi citit preotul, rezervate hingherilor cremaþiunii. Arderea se zic, devine, acum, pentru tânãrul iconoclast, un autor face primitiv ºi sãlbatec, ca ºi cum familia ºi-ar lua mortul „extrem de actual spiritualiceºte, extrem de viu, de sen- de picioare ºi l-ar împinge în vatra cu jar. Ochii pleznesc sibil ºi participant […] la marea transformare a lumii, la numaidecât, pielea se umflã ºi crapã ca un cojoc prea marele ei cataclism“ („Facla“, 29 iunie 1936). Criticul nu strâmt, uleiurile fiziologice ard cu flacãrã mare. Am sco- pune în discuþie formula epicã ambiguã a cãrþii, o ia aºa borât în aceastã bucãtãrie în care cadavrul, înainte de a cum i se oferã („noul roman al domnului Arghezi“) ºi se face explozie s-a sculat în ºezut. Carbonizat numai pe aratã interesat, cum s-a vãzut mai sus, de substanþa ei, trei sferturi, mortul rezista la oase. Nu voiau sã ardã fluie- remarcând sensurile creºtine ºi sublimarea viziunii mistice rele picioarelor, braþele ºi coloana vertebralã. Ca sã uºu- în pamflet. Mai exact ar fi fost, poate, sublimarea reze combustiunea ºi sã scoatã la ivealã ultima grãsime, pamfletului în simboluri mistice, dar, oricum i-ar zice, mãduvele, preoþii ritului cenuºei aduserã barele de fier, intuiþia criticã este bunã. E. Lovinescu este mai reþinut.
rãngile, tãbãrând cu ele pe oase, ca sã le sfãrâme. O „Satira macabrã, cu sens obscur: rãmân doar preþioasele luptã blestematã se încinse între pârghii ºi nefericitul pagini de felul vechilor „tablete“, apã tare de ironie ºi de schelet, care trebuia neapãrat sã-ºi dea toatã spuza umor forþat, în gen Swift“ – scrie el în Istoria literaturii înainte de a fi scoborât cadavrul al doilea, al unui liber-cu- române contemporane (1937). Satira alege, într-adevãr, zonele macabrului, dar se topeºte, în cele din urmã, într-o În acest stil sunt înfãþiºate toate scenele de existenþã ºi celelalte, scenele din cimitir. Un poem al dezmãdulãrii,cum ar zice Heliade Rãdulescu, un vast poem al descom-punerii materiei, un poem al grotescului enorm ºi înfrico-ºãtor, combinat cu imaginea sãlbãticiei acestor hingheriai morþii, complet dezumanizaþi. Peste aceste fraze ustu-rãtoare, iuþite, bate vântul aspru al ideii de zãdãrnicie.
Întreaga carte este scrisã în trei registre: o viziune, întâi,enorm caricaturalã a lumii sociale (cu portretele remar-cabile ºi pamflete ce se pierd într-o prozã de un fantasticîntunecat), un lirism, apoi, al negativitãþilor grele, masivedin univers, ºi în al treilea rând, notele citate se conver-tesc, printr-un limbaj lucrat dumnezeieºte (vreau sã spun:cu fineþe ºi exactitate), într-o viziune metafizicã nedeslu-ºitã a resuscitãrii; o viziune care se inspirã din Apocalipsã,dar transcede elementele biblice. Nota pãgânã, arghezianã,este copleºitoare. Ea þine mereu metafizicul în apropiereaderizoriului ºi absurdului existenþial. O „pâclã totaliza-toare“, cum îi zice naratorul, acoperã scenele de coºmarºi portretele care acumuleazã întortocheate complicitãþi.
Cele 68 de tablete sunt distribuite în trei pãrþi în funcþie de obiectul (mediu) predilect: lumea din afarã (socialã,politicã, moralã), lumea tãcutã a cimitirului (cu morþii ºivii care-i viziteazã) ºi, la urmã, într-o zonã indecisã, lumeacomunã peste care nãvãlesc, ca o imensã oaste de stri-goi, cei ridicaþi din morminte. Arghezi este în toate situa-þiile inspirat, limbajul este strâns ºi atingãtor, satira batespre absurd ºi, din loc în loc, satira cedeazã locul unuipoem luminos ºi profund (lumina cimitirului sau portretuladolescentelor!). Existã un fir epic în acest poem vizionar, dar el nu este esenþial ºi nu determinã creaþia din interior.
Rolul epicii este sã adune, ca firul de aþã, mãrgeleleacestor tablete excepþionale, înrãmate, fiecare în parte, iar colivele sã fie fãcute din grâu arnãut, cu nuci ºi multe ca niºte gravuri ºi expuse pe perete. Intriga este simplã confeturi dulci. Ca sã fie sigur cã uleiul franþuzesc nu va ºi, de la un punct, previzibilã: Unanian, zis Gulicã, este fi substituit, avocatul aduce douã bidoane, unul pentru un tânãr intelectual care, dupã lungi amânãri, îºi trece intendent, altul pentru candela de la mormântul soþiei.
doctoratul într-o disciplinã umanistã ºi aºteaptã ca naºul Un medic îºi conduce fostul pacient spre cimitir ºi se sãu, Ministru, sã-i ofere un post corespunzãtor. Naºul îi plânge cã i-a rãmas dator cu o sutã optzeci de mii de lei.
aduce însã de douã ori pe an câte o cutie de bomboane Deviza lui este „sã ceri mult, sã perii bolnavul, sã înspãi- ºi-l duce, în privinþa postului, cu vorba. Unanian este mânþi familia“. O doamnã viziteazã des cimitirul ºi aspirã însurat cu Matilda, femeie aprigã ºi frumoasã, are mai sã devinã spãlãtoare de cadavre. Bucuria ei e sã participe mulþi copii ºi mai aºteaptã altul, în fine, tânãrul doctor la înmormântãri. Are ochii „imposibil de verzi“, este ele- scrie cãrþile Ministrului ºi solicitã nu rãsplata jertfei patri- gantã, vine la cimitir în limuzinã ºi, dupã cât se pare, otice, ci un sprijin minim pentru a cãpãta o slujbã. Ministrul este pianistã. Acest personaj straniu a mai intrat în lite- îi oferã, în cele din urmã, postul de intendent la Cimitirul raturã (în romanul, de nu mã înºel, al lui Ion Vinea). Memo- Buna-Vestire. Doctorul în umanioare acceptã pentru cã rialiºtii vorbesc de o celebrã Mica (?), soþia sau þiitoarea nu are încotro, spre disperarea nevestei care visa, evi- lui Bogdan-Piteºti, o frumuseþe celebrã ce ispitise ºi pe dent, altã carierã intelectualã de la cel cu care se tânãrul Mateiu Caragiale, o femeie fatalã cãzutã la bãtrâ- neþe în aceastã manie macabrã. Arghezi o prezintã, de Unanian observã atent noul mediu în care intrã ºi va fi pornit de la acelaºi prototip, în altã fazã a exis- noteazã (în fine, nu el, personajul, ci naratorul din spatele tenþei. Palida, eleganta spãlãtoare de cadavre pare un lui) modelul în care, în preajma morþii, continuã nebuniile, frumos demon romantic feminin rãtãcit prin cimitirele zãdãrniciile ºi comediile lumii din afarã. Avocatul Doda bucureºtene: „Nu mai vãzusem din apropiere pe strania vrea pentru soþia lui, moartã de mult, „flori mai potrivite“, vizitatoare, ºi detaliile luxului ei ales m-au izbit. Totul era ulei de mãsline pentru candelã (ulei „numai franþuzesc“), pe ea scump ºi cãutat, ºi paliditãþii obrazului ei, tãiat de ºi, în genere, vrea numai lucruri scumpe. „Nu mã uit la o ºuviþã de pãr, aruncatã din mijlocul frunþii, pe subt pãlãria preþ – spune el intendentului Unanian – vreau ca soþia de catifea cãrãmizie, peste un ochi, îi corespundeau licã- mea sã aibã ce-i trebuie“. A avea ce-i trebuie pentru un ririle unui ºal de blanã bogatã, cu spicul zbârlit. Mânuºile mort este un lucru absurd. Dar absurdul este elementul de piele matã se împãrecheau cu pantofii din aceeaºi pe care îl speculeazã prozatorul. Acelaºi avocat Doda calitate, de cãprioarã, ºi piciorul ei cu mâna. Ochii erau doreºte ca lumânãrile sã fie de cearã curatã, fãrã parafinã, excepþional de verzi, de verdele frunzei noi de popuºoi, ºi lumina lor umplea pleoapele cu vastã patã rotundã de pe mâna lui. Doctorul nu ºtie nimic ºi se preface cã ºtie smarald. Dacã n-ar fi trãit evident ºi nu s-ar fi miºcat ºi toate. Dã-l în… Acu era sã mai zic ceva! E un spiþer pe sucit între genele îmbelºugate, aº fi crezut cã sunt ochii Calea Moºilor, mai bun decât o sutã de doctori, ºi care unei divinitãþi naive budiste, de aur ºi zmalþ. Nu mã ºtie sã te puie pe picioare cu alifii, cu picãturi ºi prafuri.
puteam uita decât pe furiº înlãuntrul lor cu admiraþie ºi De hapuri ºi buline sã te fereºti. Spiþerul din Calea Moºilor, dacã te duci la el, cere-i sã-þi dea doctorii în hârtie Demonul frumos ºi paradoxal este, totuºi, un acci- dent în tabloul arghezian plin de figuri de spaimã. Spaima Nu se poate închipui o medicinã mai bunã ºi o strategie se întovãrãºeºte, uneori, cu mila. O bãtrânã creºte acasã terapeuticã mai fantezistã. Mãrgãrita crede cu ardoare în flori pe care le aduce periodic fiului ei, mort de multã aceste leacuri ºi, pentru orice împotrivire, are rãspuns.
vreme. Ea face cu mare grijã toaleta mormântului ºi îºi Când îi apare un buboi pe nas, femeia se unge cu ceva chestioneazã fiul în aceºti termeni: „Ia spune, Iancule ce pute groaznic. Alarmat, intendentul cerceteazã mamã, ce-ai mai fãcut?… Ai fost cuminte, n-ai supãrat cauzele ºi descoperã sursele. Întrebatã cu ce s-a uns, pe Maica Domnului?… Cum sã supere el pe Sfânta?“.
Mãrgãrita rãspunde inocentã: „cu ce mãnâncã câinii“. ªi, Lumea de dincolo este pentru ea organizatã dupã legi ca sã amelioreze impresia dezastruoasã, adaugã: „n-a stricte, ca acelea de pe pãmânt. ªi-a trimis înainte soþul fost de la mine, a fost de la cucoana“… Mãrgãrita are ºi ºi bãiatul ºi este sigurã cã va fi întâmpinatã de ei la poarta gusturi estetice. Ea adorã solemnitãþile, costumele de Raiului… Prozatorul respectã aceastã superstiþie, n-o ia galã, nasturii lucitori, ceremoniile de orice fel. Când se în râs, portretul este lucrat în culori îngãduitoare. Mãrgã- anunþã o ceremonie funebrã cu ciocli îmbrãcaþi în cos- rita, servitoarea familiei Unanian, este cam slabã de minte, tume pompoase, terapeuta naturistã lasã totul baltã ºi superstiþioasã ºi, în privinþa terapeuticii, ea urmeazã o aleargã în calea ei. Când cioclii se deghizeazã, dezbrã- farmacopee primitivã. O farmacopee „de dihor ºi scroafã“ când veºmintele cu tinichele lucitoare, Mãrgãrita este – zice autorul. ªi, ca sã fie convingãtor, dã exemple: „Fumul de cârpã arsã e bun de gingii, cerneala violetã Sunt în mitologia negativã arghezianã ºi personaje vindecã de crampe, mãslinele pisate cu sâmburi cu tot, mai bine sincronizate cu spiritul vremii. Un individ bun de dezumflã. Cine vrea sã se împlineascã, sã bea untde- gurã, dl Niculeþ, vrea sã-ºi vândã mormântul ºi, pentru a lemn, ºi oricine slãbeºte dacã ia oþet. Mãrgãrita are geniul fi mai elocvent, laudã calitatea pietrei, a literelor în aur medical ºi intuiþia rãului ascuns. De câte ori te doare de 14 carate, plasamentul în zona centralã etc. Cumpã- ceva, ea dã un sfat, documentat cu un popã care suferea rãtorul, dl Petcu, este reticent, nu-i place piatra (prea de picioare, cu o veriºoarã care trãgea sã moarã, cu un veche), nu admite coroana de piatrã (este dintr-o singurã nepot care uitase sã vorbeascã din pricina uimelor, bucatã), nu admite sensul filosofic al inscripþiei pe ajunse, din umflãturã în umflãturã, de la beregatã pânã la mormânt… Dl Niculeþ nu se lasã, reporneºte motoarele gurã. Dacã mijloacele ei ºtiinþifice nu prind, însemneazã retoricii funerare, aduce argumente noi, în fine, repune cã bolnavul e vãtãmat mai adânc decât priceperile pe tapet problema situãrii mormântului într-o societate omeneºti, ºi anume rãmâne numai maslul la bisericã; ori aleasã de defuncþi: „Nu existã mormânt – zice el – mai scapã îndatã, ori, Doamne fereºte, te ia Dumnezeu. Cel bine situat ca al meu, orice mi-aþi spune dumneavoastrã, care moare nu mai are zile. ªtie o femeie de la Obor, zise domnul Niculeþ. Am vecinãtãþile cele mai alese. Sunt care descântã de brâncã ºi scrântiturã, ºi la Cuþitul de între un director de bancã, un senator, un profesor de Argint e o armeancã: asta vindecã de surpare ºi de sfrinþie logicã. Al patrulea mormânt din dreapta este al unei cu acelaºi medicament: noroi de tocilã, frãmântat în actriþe… Nu se poate societate mai bunã. De fapt este rachiu de drojdie sau ridichi plãmãdite cu buruieni.
ceea ce m-a atras. Persoane cunoscute ºi cu reputaþie Simptomele Mãrgãritii sunt: bubele dulci, lipsa de poftã bunã. M-am interesat. La litera O aveþi vecin un escroc.
de mâncare, încuiarea, zãprala, ameºelile de-a-n picioare, Nu face! Poate cã asta ar mai merge. La nord aþi fi vecin lipsa de chief, apucarea cu cãscatul ºi somnul, moþãiala, cu un mare fabricant de conserve… L-am cunoscut. Nu þiuitul urechilor ºi veninul, care trebuia dat afarã. Dacã era mai mare fabricant decât mincinos! Un fanfaron… ªi pofteºte sã mãnânce tencuialã, femeia în patru luni face asta e altfel de afacere. Mormântul e al unui speculant, bãiat. ªi nici bolile, afarã de cele boiereºti, nu sunt prea pe când al meu e un mormânt sincer ºi cinstit. Eu nu numeroase: aplecãciunea, apa la picioare, la plãmâni ºi sunt samsar de gropi, ca proprietarul de acolo… la cap, ºi apa neagrã, precum ºi buba de aceeaº culoare, Cunosc… Lucreazã cu o societate ºi ia mormintele pe o bubã foarte rea. Aprinderea e dupã mãdular, deochiul nume fictive… De ce credeþi cã s-au urcat preþurile?“ În poate sã ducã pânã la deces, abuba, ulciorul, sperietura cele din urmã, afacerea se încheie ºi dl Petcu, noul ºi negul. Poate cã a mai uitat ceva, însã fãrã multã proprietar, este satisfãcut. „E cea mai frumoasã zi din însemnãtate. Puroiului îi zice materie, ca mãtãsii, ºi, din viaþa mea“, mãrturiseºte el intendentului.
ºtiinþa acceptatã de ea, Mãrgãrita n-a putut sã adopte Acesta din urmã înregistreazã ºi alte strategii ºi alte decât sarea amarã, foarte bunã de trânji, ºi un dezinfectant personaje în regatul tãcerii. Doamna Doancea ºi-a puturos, cãruia îi zice aþinfelnic: mai bine lipsã. Copiii se îngropat în zece ani cinci bãrbaþi. Este scundã, voinicã vindecã de orice cu un cãrbune stins într-un pahar cu ºi vioaie, are carnea tare ºi este bine spãlatã. Înainte de apã. Mare loc þine în sãnãtate scuipatul, dacã te-ai putea a se cãsãtori, face cercetãri amãnunþite (leafa, pensia, linge ca un câine. Dar nu poþi ajunge peste tot, ca el. Cel beteºugurile bãrbatului, stadiul bolii), calculeazã, ºi apoi, mai puþin calificat sã caute de bolnav e doftorul: nu te dai trece la acþiune. Recicleazã costumele, papucii bãrbatului decedat, alterneazã voalul de vãduvã cu voalul de din înghiþitoare gingiile de cauciuc cu dinþi ºi mãsele false, mireasã. Azi soseºte la cimitir cu al ºaselea bãrbat la cu care se înecau în momentul spasmului artificial ce le braþ pentru a vizita cinci morminte. „Asta comportã sens“, scutura mãdularele. I-a simþit urinând, în loc de alt rezultat, la finalurile care confundau o funcþiune cu alta, substituite.
Peste acest tãrâm al dezolãrii agresat de moravurile Tinerele-i înmuguriri au fost rumegate ºi morfolite de extravagante ale vizitatorilor coboarã lumina lãptoasã a buzele bãtrâne ºi de fãlcile dezarticulate. Au pipãit-o toate toamnei. Cimitirul pare, atunci, o anticamerã a Raiului.
stricãciunile, ºi ea le-a acceptat pe toate, supusã capri- Arghezi prinde nuanþele acestei culori sublime ºi triste.
ciului dement ºi febrei extravagante, plãtitã în autorizaþii Reveria liricã ia locul, acum, caricaturii ºi desenului apo- caliptic: „Lumina e astãzi atât de frumoasã, încât vasta-i Ca sã capeþi un post bun, trebuie sã te recomande sonoritate torenþialã târãºte ºi cimitirul într-un peizaj nou, doamna în chestiune. Competenþa ei se întinde de la care nu mai seamãnã cu realitatea. Þara morþilor capãtã parlament la universitate. Deputatul Pilaf este zgârcit ºi consistenþa abstractã a unei priveliºti prin telescop.
pentru a nu cheltui, poartã de ºase ierni aceiaºi ºoºoni Crucile, statuile, templele mici, închinate unei fãpturi care de damã încheiaþi, cochet, cu panglici ºi fundã. Îi plac mai existã mai mult în nedumerire decât în aduce- femeile ºi, când vede una frumoasã, intrã în stare de rea-aminte, se zãresc prin vaporozitatea dulce a toamnei agitaþie. Vâneazã vãduvele bogate ºi se mulþumeºte cu ca printr-o apã linã, dezvelite de nãmolul de azur al unei damele permisive de mahala. Prozatorul prinde un subiect mãri, pititã într-un golf. Frunzele galbene alunecã rare generos ºi-l exploateazã cum trebuie: „Avar ca o gãinã, din arbori, ca niºte peºti de aur ºovãitori în plutire. Le el e erotic ca iepurele de casã ºi ca broasca, ºi ar fugi prinzi cu mâna întinsã în scoborârea lor înceatã, ca un prin lume împãrechiat, ca muºtele care zboarã lipite câte dar trimis de aceeaº luminã, care le-a crescut din muguri douã pe la nasul lui ascuþit de ºobolan delicat. Mintea lui pânã la cãdere, ºi moartea frunzelor se întâlneºte cu polueazã femeile cu un ochi lipitor, bolnav de obsesia moartea oamenilor ascunºi dedesubtul plãcilor de piatrã, punctului dinãuntru, dar lichelismul sufletesc împiedi- risipite pe câteva sute de hectare; cãrþi cu cheotori încã cându-l sã poatã da mai mult unei femei decât formula nedesfãcute ºi rãsfoite numai cu degetul, tot de piatrã, al hotelului, cuceririle lui sunt limitate la femeia de condiþie singurului lor cititor, Diavolul Sfinxul. Ca o pasãre ador- servilã, pornind de la o slujnicã pânã la dactilografa mitã-ntr-un picior, crizantema strãjuieºte fiecare mormânt, provenitã dintre fetele de bombonerie. Demagogia lui ºi floarea ei de pene ºi fulgi se repetã în culorile palide sexualã se satisface relativ ieftin, pe cale de combinaþii, ale mãtãsii. Toate flori târzii ale lanului sunt de faþã, în care intrã douã curse de tramvai, o prãjiturã ºi o baie amestecate cu plantele care ºi-au pierdut ºi mireasma de clasa a II-a la un local, unde se fac douã lucruri odatã, pe un singur preþ, fãgãduiala evoluþiei cãtre fix lunar Aceste treceri bruºte de la o viziune la alta elibereazã rãmânând în cont deschis. În speranþa unui supliment de energiile negative ale discursului ºi oferã o pauzã (o pauzã leafã, sau a unei schimbãri de situaþie, Pilaf se bucurã de respiraþie) cititorului încântat ºi, totodatã, înfricoºat de graþiile Evei, în serie, ºi dã tot ce are în testicul, ca un de aceastã excepþionalã picturã. O picturã în care gãsim cotoi pasional. Seara mãnâncã la una din mãtuºi, cu poftã, toate nuanþele negrului. În partea întâi, aceea care prinde ºi mai cere o datã din fiece fel de bucate, – ºi bea ºi vin, tipologia ºi moravurile societãþii, seria pamfletelor, a un articol obiºnuit în familie numai cu eticheta «de scenelor coºmardeºti ºi a momentelor unei corupþii generalizate este impresionantã. Aici geniul verbal al lui Remarcabilã este, aici ºi mai în toate tabletele, inven- Arghezi se aratã a fi foarte productiv. ªi, ca totdeauna, þia verbalã. Arghezi are o uriaºã capacitate de a numi, de inspirat. Caligraful lucreazã, cum am precizat deja, bucatã o sutã de ori, în nuanþe diferite, aceeaºi meteahnã a tru- cu bucatã, portret dupã alt portret, cu râvnã ºi temeinicie, pului sau aceeaºi patimã neînfrânatã. Nu evitã scenele gospodãreºte. Introduce în tabletã, când trebuie, cuvinte delicate. Un profesor are o nepoatã pe care nu reuºeºte ºi vocabule „cu tocul înalt“ ºi trage linii scurte ºi dure sã o mãrite. Candidaþii, recrutaþi dintre studenþii profe- când e sã schiþeze un personaj satiric. Personajul sorului, sunt introduºi în casã, ademeniþi, puºi sã rãmânã simbolizeazã, de regulã, o cãdere a spiritului, un beteºug în compania nepoatei, dar tinerii savanþi rãmân inerþi ºi, corporal, un viciu detestabil. O doamnã din lumea bunã, în cele din urmã, fug. Nepoata în discuþie este urâtã ºi soþie de amploaiat superior, trãieºte pe rând cu toate toate tertipurile ei dau greº. Mai experimentat ºi mai puþin autoritãþile ministeriale, rolul ei este sã întreþinã slujba politicos, un latinist se împreunã cu servitoarea casei, o bãrbatului, sã mijloceascã funcþii grase în administraþia olteancã neagrã cu gura „ca o pecete de cearã roºie“.
guvernamentalã. Se supune, pentru aceasta, unui exer- Vigilentã, nepoata cultã asistã înfioratã la aceastã „se- ciþiu odios de prostituare: „A fãcut sã-i tremure în braþe cundã de junglã“, cum noteazã autorul. Ce urmeazã este fiinþele scheletice, cuprinse de voluptãþi de morgã ºi de o scenã de streche colectivã. O acuplare în trei, cu mormânt, fãrã scârbã evidentã, oferindu-se pasiunilor sugestii pe care poetul le formulase, deja, în Rada ºi cadaverice ºi babalâcilor refuzaþi de toate femeile, cu un Tinca. Ce-i curios este faptul cã, întocmai ca în poemele entuziasm calculat. ªi-a dat tinereþea fierbinte moºnegilor citate, prozatorul evitã accentele de vulgaritate ºi de satirã rãscoliþi de un medicament ºi îmbãtaþi de potenþe fictive; distrugãtoare. Uluit, uºor ruºinat (nu atât de tare încât sã a participat la abjectele lor cotrobãiri, i-a asistat cãzând evite însã amãnuntele specifice; delicateþea prozatorului în pat, cuprinºi de un sughiþ de agonie ºi horcãind lângã este sã le transfere în metafore sugestive ºi aburoase!), oala de noapte, cu limba bãloasã, pe un covor. Le-a scos pamfletarul se resemneazã în faþa exploziei simþurilor tinere. O notã îngãduitoare de lirism se strecoarã ºi în indivizi suspecþi care pretind cã au murit cu douã secole frazele care înfãþiºeazã isteria sexualã a fetei bãtrâne.
în urmã. Cazurile de înviere se înmulþesc ºi, speriate, „Voyeuristã“, ea se supune cu ardoare unui exerciþiu de autoritãþile creeazã un consiliu care sã judece pe in- bestialitate sexualã. O razã de luminã coboarã la urmã culpaþi. Prezent în acest conclav, Unanian asistã la pe faþa ei inesteticã ºi pofticioasã.
dezbateri aprinse între procurori ºi reprezentanþii bisericii Pamfletarul îºi revine însã repede din aceastã stare ºi la procesul unor indivizi care se cheamã Eminescu, de înþelegere a bucuriilor trupeºti elementare. Ce urmeazã Cantemir, Alexandru cel Bun etc… Ipotezã absurdã este un infern. Un infern al injustiþiei, pãcatului ºi dema- urmãritã în implicaþiile ei cotidiene. Biserica respinge gogiei. Arghezi scrie un vast poem hucolian, cu accente vehement miracolul învierii, zicând cã nu-i timpul, n-au – cum s-a precizat – swiftiene, al rãului social. O viziune apãrut semnele prevestitoare divine, procurorul încearcã grotescã nemaipomenitã a unei lumi putrede în toate sã aplice reglementar codul penal, „înviaþii“ – tot mai compartimentele ei, de la amor la bisericã. Comparaþia numeroºi – încep sã ocupe þara viilor, în fine, armata cu Leon Bloy, fãcutã de Pompiliu Constantinescu, este trage în umbrele ieºite din cimitirele patriei ºi gloanþele numai în parte acceptabilã. Viziunea rãului generalizat n-au efect. Arghezi înfãþiºeazã, repet, cu minuþie acest este la Arghezi subminatã de o imensã ipocrizie socialã.
mic apocalips, atent la reacþiile autoritãþilor lumeºti. G.
Un rãu corupt, de putem spune astfel, un rãu dublat, în Cãlinescu crede cã poetul a fost inspirat de cazul de la toate aspectele, de o joasã imposturã. Nimic nu-i pur în Maglavit (revelaþiile ciobanului Petrache Lupu), poate, nu aceastã viziune, nici frenezia sexualã, nici remuºcarea.
suntem siguri. Sigur este faptul cã ficþiunea arghezianã Avocatul Doda care cumpãrã flori scumpe ºi ulei fran- atacã o mare, copleºitoare temã (tema „lumii de apoi“, þuzesc de cea mai bunã calitate pentru a omagia soþia tema învierii morþilor) cu foarte puþine argumente livreºti.
dispãrutã o bãtea, o bãtea pe când era vie, în fiecare zi.
Într-un loc autorul trimite la Biblie ºi la Apocalips, dar tot Profesorii care acordã doctoratul lui Unanian, într-o cere- el spune cã temele sale sunt „de peste Biblie ºi Apoca- monie lugubrã, sunt niºte impostori cu titluri superioare.
lips“… Prozatorul schimbã, aici, accentele scriiturii. În Ei lucreazã cu negri ºi-ºi recruteazã asistenþii în funcþie locul „harului scârbei“, cum zice într-un rând, se exprimã, de interesele familiei. Doi directori din minister (Principiul acum, un har mai complex în care intrã ºi o nuanþã de Uscat ºi Principiul Durduliu) se urãsc sincer ºi se rãz- bunã reciproc. Ce recomandã unul sapã celãlalt, cum Miracolul învierii naºte, la început, neîncredere, apoi zice prozatorul, „unul urmãreºte sãritura tigrului din spate, provoacã o explozie a superstiþiilor, pentru ca, dupã o celãlalt drumul întortocheat al nevãstuicii“… vreme, o boalã generalã sã cuprindã pe toþi. Un fel de Un magistrat caricaturist concureazã cu un latinist moarte a sufletului asociatã cu un sentiment de caricaturist. Ei se detestã, bineînþeles, cu cordialitate ºi inconsistenþã ºi zãdãrnicie a lumii. Fabula se încheie cautã, umãr la umãr, sã intre în graþia ministrului. Ministrul într-un poem formidabil al morþii cosmice, poem din sfera este, prin definiþie, prost ºi corupt, putem spune: un fa-natic corupt. Arma lui de atac este demagogia. Dema-gogia, înainte de orice, a promisiunii… Cele douã valoriîn care crede neclintit ministrul lui Gulicã sunt „portofoliulºi autoritatea“.
Se profileazã, astfel, în Cimitirul Buna-Vestire, o þarã imaginarã, o þarã în care toate sunt bãlþate ºi impure. Olume pe dos, instalatã în viciu ºi murdãrie. Nu-i lumea luiMiticã (afabilã, petrecãreaþã, trãncãnitoare, cu o notã defilosofie în faþa ideii de zãdãrnicie a existenþei, suportabilãîn cele din urmã), ci o lume à rebours, o lume în caretoate valorile sunt falsificate ºi toate destinele se împli-nesc sau eºueazã într-un grotesc absolut… Când a apãrut cartea, criticii literari au semnalat faptul cã Arghezi pleacã, în aceastã mitologie rãsturnatã,preponderent negativã, de la unele prototipuri contem-porane. Azi, asemenea trimiteri, aluzii, analogii ºi-au pier-dut completamente urma. N-au rãmas decât desenelecare, repet, au o pronunþatã notã fantasticã. Un fantas-tic, violent polemic, specific arghezian. Specific prin aglo-merarea de negativitãþi ºi prin caracterul lui, aº zice, su-perior artistic, lucrat la rece, cu maximã migalã ºidesãvârºitã pricepere.
Viziunii pamfletare îi este substituitã în partea a treia a acestei fabule vitriolante o viziune, dacã nu explicit metafizicã, o viziune, oricum, în care pãtrunde, destabili- zator, miracolul biblic. Poliþiºtii aresteazã într-o zi doi toate poemele religioase ale lui Arghezi. ªi, la drept vor-bind, cum s-ar putea încheia o carte în care este vorbade învierea morþilor ºi de judecata de apoi realizatã,atenþie, nu de o instanþã divinã, ci de niºte indivizi ne-încrezãtori în miracolele promise de cãrþile sfinte? Pornit, repet, ca o colecþie de pamflete (rod bogat, strãlucit al „harului scârbei“), poemul Cimitirul Buna-Ves-tire cuprinde, din loc în loc, fragmente în care temazãdãrniciei ºi a nimicului e tratatã de Arghezi nu ca unmoralist, ci dintr-o perspectivã mai degrabã poeticã ºibiblicã. Unanian nu este un filosof, este doar un intelectualrefractar care nu acceptã ca toþi demagogii lumii „sã facãbaie din picioare în sufletul sãu“. Vecinãtatea morþii îi dão lecþie de viaþã ºi-i întãreºte o filosofie de existenþã. Ease bazeazã pe ideea cã omul trebuie sã se lepede detrufie ºi sã se bizuie pe bunãtate ºi iubire. Este moralacreºtinã tradusã de Arghezi în termenii scriiturii sale:„Râvna sã-þi fie mãsuratã, îndatã ce trece peste datoriiletale în drepturile vecinului tãu; leapãdã mândria ruºinoasãca pe un ºarpe pe care l-ai înghiþit. Scapã-te de limbricul sufletesc al trufiei. ªi învaþã-te sã nu ai nici un drept caresã-þi dea îndrãznealã sã-þi muþi îngrãdirea dincolo de insul psalmilor, transcris aici într-o paginã epicã memorabilã: tãu. ªi învaþã ºi pe alþii sã ºtie lucrul mic ºi neînvãþat, cã „La învierea morþilor adevãrul este cã nimeni nu mai are omul e mai puþin decât o frunzã ºi cã numai putregaiul lui încredere în chemarea ºi nici în drepturile lui. Judecãtorul e mai mare ºi mai greu. Dacã gingãºia e fãrã urmare, se îndoieºte de judecata ce-o face, gânditorul de gândul dacã inteligenþa nu poate sã ajute, dacã dragostea ºi ce-l gândeºte, temnicerul nu ºtie ce þine închis în temniþa bunãtatea nu sunt în stare sã îmbrãþiºeze ºi sã mân- lui. Mai marii dau porunci pe care le iau înapoi, ºi porunca, tuiascã, egale în puterea lor cu slãbiciunea pãcatului; în începutã cu glasul plin, sfârºeºte ºoptitã. Stãpânii nu schimb, emanaþiile unui singur cadavru simþit numai cu mai þin la stãpânirea lor, ºi slugile ºi-au pierdut ascultarea.
mirosul poate sã impresioneze mai mult decât o sutã de Jurã un om legiuit ºi tremurã; mâna nu mai ajutã jurã- mari înþelepþi, urmãriþi cu mintea ºi cu însufleþirea. ªi mântului sã se reazime pe cruce, alunecã pe rãnile rãstig- cutremurul sã-þi aducã aminte, ori de câte ori osteneºti nitului: i se pare cã rãnile ea i le-a fãcut. Îi pare fiecãruia ºi-þi pierzi rãbdarea, cã atunci când nu mai poþi rãbda, cã rãu de hotãrârea pe care abia o ia, ºi ducerea la capãt a atunci când nu mai poþi ierta sã fii mâna altuia ca o nuia unui lucru hotãrât e o suferinþã. Pedeapsa e o remuºcare.
de trestie ºi ca un numãr nesocotit, cã ºi tu poþi face Judecãþile osândesc dupã legi pe care le-au fãcut oamenii cutremure dupã voie.“ Morala sugereazã, de fapt, un mic, tari ºi pe care ele nu mai ºtiu sã le înþeleagã. ªi-a prins strãlucitor poem pascalian despre frunza care trebuie sã bãrbatul nevasta cu prietenul: îl iartã; cu stãpânul: pri- domine fragilitatea ºi putregaiul ei.
meºte; cu simbriaºul: nu vede. S-a ºtirbit marginea tuturor paharelor vieþii, s-a pitit trestia ºi s-a chircit, se-nconvoaie N-aº vrea sã închei aceste scurte comentarii fãrã a suliþa, ruginitã, din pãrete. Adevãrul leapãdã sabia, drep- spune un cuvânt despre scriitura arghezianã. Ea este, în tatea o refuzã. Unde sunt rãzboinicii? ªººt! Sufletul a fond, esenþialã în aceastã fabulã satiricã, roman fantas- murit, umblaþi în vârful picioarelor; trecem prin camera tic, adiþiune de tablete swiftiene, poem vizionar, cum vrem lui de mort, prin cimitirul lui. Ai auzit cum se desfac ºi sã-i spunem. O scriiturã strânsã, armonioasã, cu cruzimi, gândurile ºi cum se rãscoace ºi miezul cuvintelor? Uite-le iuþeli verbale bine documentate ºi impecabil montate în cum fug ºi gândurile ºi cuvintele ºi credinþele, împleticite fraza care curge dupã un ritm specific. Nimic nu s-a înve- ºi val vârtej, ca o gloatã de gângãnii. Unde-i gândul meu, chit în aceste propoziþii în care metafora gingaºã se unde-i credinþa mea, unde-i bãrbãþia mea? Au murit.
uneºte cu metafora coºmardescã. Este geniul lui Arghezi Aruncã-þi cârjile ºi umblã! Nu cred cã se va putea. Îmi de a pune în armonie aceste incompatibilitãþi. Nu-i o prozã trebuie un om sã mã scoale. Scoalã-mã tu. Aº fi bucuros uºoarã, nu se citeºte repede ºi, lipitã de o intrigã senza- sã fiu sculat de jos cu biciul. Daþi-ne bice!“ þionalã, produce lectorului superficial un sentiment de Fabula arghezianã are ºi o încheiere mai lumeascã: saþietate dupã un anumit numãr de pagini. Reacþie de procurorul care judecã pe inculpaþi (înviaþii), suspicios om necultivat, incapabil sã înþeleagã subtilitãþile acestei prin natura profesiunii lui, descoperã cã trebuie sã judece parabole complexe în care tema apocalipsului este tratatã, toatã istoria þãrii ºi sã-i bage pe toþi viii ºi pe toþi morþii la cum am zis, de un caligraf care cunoaºte toate vicleºu- puºcãrie. De pe crucea de pe masa judecãþii, Iisus confir- gurile limbajului. Se produce, astfel, o paradoxalã tensiune mã miracolul ºi, dupã aceastã revelaþie, procurorul fuge între materiile explozive din interiorul propoziþiei ºi în mulþimea cuprinsã de delir… Discursul apocaliptic se strãlucirea ºi perfecþiunea maiestoasã de la suprafaþa ei.
terminã, astfel, într-o nedeterminare calculatã, ca de altfel Lava capãtã, astfel, forme estetice seducãtoare.

Source: http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/27-28/art1.e.simion.pdf